Prohibiție selectivă: când protecția peștelui rămâne doar pe hârtie
În fiecare primăvară, autoritățile anunță intrarea în vigoare a prohibiției la pescuit, o măsură prezentată drept esențială pentru protejarea resurselor acvatice în perioada de reproducere. Paradoxal, în același timp însă, pescuitul industrial cu setca — o unealtă cu impact letal asupra peștilor — continuă să fie permis. Această realitate ridică o problemă serioasă de coerență între scopul declarat al prohibiției și efectele sale reale asupra mediului.
Prohibiția ar trebui să aibă un obiectiv clar: protejarea speciilor de pește și a celor acvatice, și asigurarea regenerării naturale a populațiilor piscicole. În practică însă, măsurile par de ochii lumii în timp ce se pescuiește cu setca, creându-se astfel o contradicție ecologică greu de asimilat chiar și de o simplă logică.
Setca este, din punct de vedere biologic, o unealtă neselectivă și letală. Peștii prinși în plase suferă leziuni grave ale branhiilor, asfixie și un stres extrem, iar mortalitatea este, în majoritatea cazurilor, inevitabilă. Conceptul de „captură accidentală eliberată” nu are o bază reală atunci când vorbim despre setcă, mai ales în cazul speciilor sensibile, precum știuca, dar și șalăul sau bibanul se comportă în mod similar.
Un pește scos din setcă și „eliberat” este, de cele mai multe ori, deja compromis biologic. Prin urmare, capturarea reproducătorilor în perioada de prohibiție, chiar și în cadrul pescuitului autorizat, anulează scopul protecției.
Explicația acestei situații este mai degrabă administrativă decât științifică. Menținerea pescuitului cu setca în perioada de prohibiție selectivă a unor specii de specii valoroase nu mai poate fi explicată prin neglijență sau ambiguitate legislativă, de data acesta, ci indică o decizie luată cu bună știință. Desigur că se cunoaște foarte bine caracterul letal al acestei unelte și impactul ei direct asupra reproducătorilor, însă aleg să o tolereze pentru a crea aparența unei protecții. Prohibiția devine astfel un gest de vitrină, un exercițiu de imagine menit să liniștească opinia publică, în timp ce, în realitate, resursa piscicolă continuă să fie afectată exact în perioada în care ar trebui protejată. Cât timp setca rămâne activă, vorbim despre o interdicție simulată, nu despre o măsură reală de conservare. Un gest de imagine perpetuat an după an cu consecințe grave. Este ca și cum s-ar încerca salvarea unei biblioteci lăsând pe oricine să rupă pagini din cărți.
În numeroase state europene și nord-americane, protecția resurselor piscicole se bazează pe principii biologice clare: interzicerea completă a uneltelor letale în perioadele de reproducere, delimitarea strictă a zonelor de depunere a icrelor, prohibiții diferențiate pe specie și protejarea reproducătorilor mari, esențiali pentru echilibrul genetic al populațiilor, dar România este la kilometri depărtare de așa ceva. În ultimii 25 de ani legislația fabricată în interesul unora și managementul dedicat mai mult grupurilor de interese au erodat constant capacitatea naturală de refacere a populațiilor piscicole, transformând protecția resursei într-un concept mai degrabă declarativ decât aplicat. Deciziile incoerente, lipsa studiilor științifice reale și tolerarea braconajului mascat sub diverse forme „tradiționale” au dus la un declin vizibil al speciilor valoroase. În locul unui management corect, adaptat, bazat pe date biologice și monitorizare continuă, s-a perpetuat un sistem rigid și opac, în care interesul public și conservarea pe termen lung rămân simple lozinci, fără corespondent în realitatea din teren.
Atâta timp cât pescuitul cu setca rămâne permis în perioada de prohibiție, protecția resursei piscicole este una formală, de fațadă. Dacă România își dorește cu adevărat ape vii și populații piscicole sănătoase, este necesară o reevaluare serioasă a modului în care sunt gândite și aplicate aceste reguli pentru stoparea în primă fază a declinului populațiilor de pește și apoi refacerea graduală a acestei resurse atât de importante pentru mediu, dar și economic și social.
Prohibiția nu ar trebui să fie un exercițiu administrativ de imagine, ci o decizie fundamentată pe biologie și interes public pe termen lung.