Decesul „tătucului cu față umană”, Iliescu Ion, de două ori președinte ales al României, a prilejuit un val de reacții în societatea românească. Pe de o parte mesajele PSD care arată calitatea de fondator al acestui partid și evocă aportul la democrația românească post-decembristă, aplaudat la scenă deschisă de foștii nomenclaturiști nostalgici după vremurile de influență și privilegii, iar pe de cealaltă parte societatea civilă formată din oameni onești care explică dezastrul greu de surmontat al influenței acestui om, de multe ori prin triste sau grave experiențe personale.
Sforțările de reabilitare morală și politică a lui Ion Iliescu, prin opinii și comentarii care încearcă să estompeze gravitatea acțiunilor sale arată adâncimea cultivată a mesajului fostului președinte. Se invocă justificări precum „se putea mai rău”, „n-aveam cu cine” sau comparații cu alte state. Dar a fi „mai puțin rău” decât niște dictatori sângeroși în exemplele vehiculate sau marionete ale Moscovei nu înseamnă a fi un om de stat, înseamnă tot o vină.
Din punct de vedere politic, Ion Iliescu reprezintă calea greșită urmată de o țară care a scăpat cu jertfe din ghearele unui sistem comunist sângeros. După revoluția din 1989 exista șansa unui nou început, corect, îndreptat spre o democrație puternică și autentică. În loc de asta, România a fost deturnată spre „socialismul cu față umană”, un concept ideologic al comunistului Iliescu care s-a manifestat toxic, ca o plagă asupra vieții politice și economice, în ciuda opoziției constante din partea unei părți a societății civile. Înșelați cu mesaje naționaliste, cu origini în laboratoarele de propagandă sovietice, românii nu au trăit mai bine, ci au fost manipulați și păcăliți. Sub ochii lor o clasă politică nouă culegea roadele păcălelii și ignoranței. Originile prăpădului național aici au fost, în primul mandat de președinte. Ulterior, partidele istorice îmbârligate în Convenția Democrată au întărit jaful și falimentul economic pornit cu premeditare.
Iliescu a refuzat o ruptură adevărată de comunism, permițând foștilor securiști și activiști PCR să-și păstreze influența nefastă atât economic cât și politic. A permis ca privatizările să fie doar pretexte pentru jaf, iar tranziția la capitalism a devenit o farsă. Este locul de origine al baronilor locali, al controlului feudal al resurselor, al unei culturi politice a obedienței, cinismului și corupției fără limite. Iar dacă azi sistemul administrativ al tării este organizat identic după cel comunist, acesta i se datorează indubitabil.
Dincolo de toate acestea, faptele sale nu sunt doar politice – sunt penale și morale. Iliescu a fost responsabil pentru morții și răniții de la Revoluție și pentru victimele mineriadelor. N-a fost niciodată condamnat, dar istoria nu iartă, România este pătată cu sângele celor uciși în 1989 și 1990.
Doliu național nu ar trebui să fie în numele lui Ion Iliescu, inculpat în fața istoriei. Ci în numele celor pe care el i-a trădat, i-a înșelat sau i-a condamnat la moarte. Azi, după 35 de ani de la începutul manipulării post-comuniste ar trebui să reflectăm cu responsabilitate la cele întâmplate și să ne imaginăm ceea ce România ar fi putut deveni, ocupându-și cu mult mai devreme locul binemeritat între statele civilizate ale lumii, aducând prosperitate și siguranță cetățenilor săi.
„Democrația noastră are un caracter original.”, Iliescu Ion
— Fragment din discursurile de după Revoluție, justificând modelul politic adoptat de FSN în anii ’90.
„Minerii au venit să salveze democrația.”, Iliescu Ion
— Referitor la mineriadele din 1990, când minerii au fost aduși în București pentru a înăbuși protestele din Piața Universității.
Ovidiu Ghionu