România este una dintre țările europene cu cele mai importante resurse acvatice naturale: Dunărea, Delta Dunării, lacurile interioare și Marea Neagră. Cu toate acestea, peștele consumat de români provine în cea mai mare parte din importuri, iar producția internă acoperă doar o mică parte din necesarul pieței.
Potrivit datelor europene privind piața produselor pescărești și de acvacultură, consumul aparent de pește în România se situează în jurul valorii de 8–9 kilograme pe locuitor anual. Raportat la populația țării, rezultă un consum total de peste 150.000 de tone de produse pescărești pe an.
Diferența dintre ceea ce consumăm și ceea ce producem este acoperită în principal prin importuri.
România importă cea mai mare parte a peștelui consumat
Piața românească este dependentă de peștele adus din alte țări. Specii precum somonul, codul, heringul, macroul sau alte produse pescărești oceanice provin aproape integral din import. De asemenea, importăm și specii dulcicole, respectiv crap, caras, somn din țări ca Grecia, Bulgaria, Ungaria, Spania, R.Moldova, Ucraina.
Cea mai consumată specie de către români este macroul. Conform datelor de comerț internațional (Comtrade/WITS), în 2023 România a importat aproximativ 3.000–4.000 de tone de macrou congelat. Principalii furnizori au fost Irlanda, Spania, Norvegia, Țările de Jos și Suedia, țările sursă pentru importul de macrou raportează:
Irlanda: 3.135 tone; Spania: 3.651 tone; Norvegia: 1.761 tone; Țările de Jos: 2.183 tone; Suedia: 1.362 tone.
Situația de ansamblu creează un paradox: România are una dintre cele mai importante zone umede din Europa, un fluviu de mari dimensiuni, o deltă unică și acces la Marea Neagră, dar nu reușește să asigure din producție proprie decât o parte redusă din consumul intern.
Cât produce România?
Cifrele oficiale arată că producția internă de pește se află, în funcție de an și metodologie de raportare, în jurul valorii de 10.000–15.000 de tone anual.
Această producție trebuie împărțită în două mari categorii:
- acvacultură – pește crescut în amenajări piscicole, iazuri, heleșteie și ferme;
- pescuit comercial în ape naturale – Dunăre, Delta Dunării, lacuri naturale și Marea Neagră.
Producția internă provine din acvacultură, în special din amenajări piscicole unde sunt crescute specii de apă dulce, precum crapul, carasul, șalăul, somnul, știuca sau alte specii adaptate acestor sisteme și din mediul natural, în cantități aroximativ egale, dar care fluctuează de la an la an.
Delta Dunării – o resursă valoroasă, dar limitată
Delta Dunării este una dintre cele mai importante zone piscicole naturale din Europa, însă rolul ei trebuie privit realist în economia piscicolă.
Apele Deltei nu pot asigura consumul de pește al întregii Românii. Nici când producțiile de pește erau la un nivel triplu procentul nu sărea de 12-13% din consumul intern. Relativ la cele 3.000 de to/an raportate în ziua de azi, pescuitul deltaic are caracteristicile și provocările sale:
- asigură venituri pentru comunitățile locale;
- păstrează tradiții vechi de sute de ani;
- contribuie la economia locală și la turism;
- reprezintă un indicator important al sănătății ecosistemului.
În același timp, resursa piscicolă trebuie protejată pentru viitor. Presiunea asupra peștelui din Delta Dunării este determinată de mai mulți factori: modificările hidrologice, schimbările climatice, poluarea, populațiile de păsări ihtiofage – cu un consum estimat de 15.000 to/an; dar și pescuitul legal și ilegal pe care se bazează turismul deltaic și consumul de nișă.
Paradoxul românesc: avem ape, dar importăm pește
România are condiții naturale care ar putea susține o industrie piscicolă mai dezvoltată:
- peste 1.000 de kilometri de Dunăre;
- Delta Dunării, rezervație a biosferei;
- litoral la Marea Neagră;
- tradiție în pescuit și piscicultură.
Cu toate acestea, producția internă rămâne sub 8% în raport cu cererea.
Problema nu este doar una economică, ci și una de strategie. Dezvoltarea durabilă a acvaculturii, modernizarea amenajărilor piscicole existente și protejarea resursei naturale ar putea reduce dependența de importuri.
Cât pește sălbatic mai ajunge pe mesele românilor?
Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări pentru viitor.
Din cantitatea totală de pește consumată în România, doar o fracțiune provine din pescuitul în ape naturale. Pe întreg teritoriul național, dar și în Delta Dunării, capturile comerciale și cele provenite din pescuitul familial, împreună cu trasabilitatea peștelui, nu sunt monitorizate corect. Braconajul este la el acasă iar cantitățile sunt mult mai mici decât în trecut. Declinul este vizibil.
Peștele sălbatic românesc a devenit astfel nu doar un produs alimentar, ci și o resursă care trebuie administrată cu grijă.
O întrebare pentru autorități
România trebuie să răspundă unei întrebări simple: cum poate valorifica mai bine o resursă naturală importantă, fără a distruge ecosistemele care o susțin?
Creșterea consumului de pește nu trebuie să însemne o presiune mai mare asupra naturii, ci investiții în acvacultură modernă, reguli clare pentru pescuit și protejarea zonelor unde peștele se reproduce.
Delta Dunării nu este o fabrică de pește, ci un ecosistem viu. Iar viitorul pescuitului românesc depinde de echilibrul dintre economie și conservarea naturii.
Surse de date: Eurostat, EUMOFA – Observatorul european pentru piața produselor pescărești și de acvacultură, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, Institutul Național de Statistică.